mon

Mea culpa

2012-02-14T23:20:00.001+02:00

E ciudat că nu am un pian al meu.

Ne-am potrivi, cred.

Sunt o fiinţă rea, zău aşa. Îmi permit cam multe şi niciodată în momentele potrivite. Am accese şi ră(c)nesc. Zgârii, zgândăresc, înţep. Câtă suferinţă trebuie să fi provocat până acum cu excesele mele, cu toanele mele, cu ascuţişul limbii mele spurcate, ptiu! Da' chiar niciun regret, nicio vorbă de alinare, un semn, o jumătate de semn? Cere-ţi scuze, fiinţă crudă! Câţi oameni au plecat mâhniţi! N-au mai îndurat. Şi rândurile se îngroaşă, vezi bine.

Mea culpa. Am fost nedelicată, impulsivă, egoistă, năvalnică, teatrală. Am dramatizat şi melodramatizat. Insistentă, arogantă, plină de sine, sadică, răsfăţată, prea puţin înţeleaptă. Ironică, sarcastică, artistă. Am abuzat de timpul şi bunele intenţii ale semenilor mei. Le-am subestimat inteligenţa emoţională. Am ignorat. Am minţit. Am prigonit. Am jignit. Am călcat strâmb. Am avut pretenţii. Am trântit uşi, am închis telefoane. Am cerut explicaţii. Furtunoasă şi mojică. Nerecunoscătoare. Încăpăţânată. Fantezistă. Impertinentă. Utopică. Distantă. Vanitoasă. Imprudentă. Revoluţionară. Sfidătoare. Disimulată.

Cinci sute cincizeci şi cinci de ciuperci ciuruite

2012-02-13T22:28:00.000+02:00

Cum se adună orele, una după alta... În sfârşit, moment calm (cald?). După atâtea ceasuri în care n-a fost vorba de tine în propria căpăţână, ci de alţii şi altele, aşa cum se amestecă în zilele mohorâte de luni, când intuieşti de la prima oră ce te aşteaptă şi atunci le laşi să curgă, să umple cu nesimţire timpul atât de preţios. Se adună orele, una după alta...

A nins urât azi. Am mâncat un covrig în cinstea acestei zăpezi. Covrigăriile stăpânesc acum toate străzile. Crezi că băieţii de la Anonymous pot ronţăi covrigi prin masca aceea? Devin enervanţi, se repetă. Să-şi caute şi ei o planetă, să-şi ia o vacanţă la Veneţia de carnaval, să mă mai scutească! Mi-e aşa dor de iarbă, că aş fi în stare s-o pasc.

Altă cale nu este

2012-02-09T20:06:00.001+02:00

O carte poate începe aşa:

În anumite împrejurări, puţine ore din viaţă sunt mai plăcute decât acelea dedicate ceremoniei cunoscute drept ceaiul de după-amiază. Acelea sunt împrejurările în care, fie că bei şi tu o ceaşcă de ceai, fie că nu - bineînţeles, unii nu beau niciodată -, situaţia în sine este încântătoare. Cele pe care le am în minte acum, când încep să depăn această poveste simplă, constituie un admirabil decor pentru un astfel de nevinovat mijloc de a-ţi petrece timpul.

Cât timp v-a luat până aţi scris asta, domnule Henry James? A fost dintr-o suflare sau a fost dintr-o lungă agonie a succesiunilor scris-tăiat? Probabil nici una, nici alta. Aţi notat totul cu destul de mult calm, în timp ce la fereastră ciripeau păsările primăverii lui 1879, în Florenţa. Dar mai târziu, la Veneţia?

Aveam nişte camere pe Riva Schiavoni, la ultimul etaj al unei case din apropierea canalului ce se deschide în San Zaccaria; forfota de pe malul apei, minunata lagună desfăşurată în faţa mea şi neîncetatul murmur al Veneţiei îmi intrau pe ferestre, spre care eu însumi eram atras constant, în frământarea mea nerodnică de a compune, de parcă aş fi vrut să văd dacă nu s-ar fi ivit cumva, pe albastrul apei canalului, corabia vreunei sugestii potrivite, a vreunei fraze mai iscusite, a următoarei răsturnări de situaţie în subiectul meu, următoarea tuşă de originalitate pentru pânza mea. Însă îmi amintesc foarte bine că, de regulă, răspunsul cel mai adesea căpătat la aceste chemări neliniştite era mai degrabă implacabilul avertisment că locurile romantice şi istorice, de care pământul Italiei abundă, oferă artistului un ajutor îndoielnic în ceea ce priveşte concentrarea, când nu sunt ele însele ţinta acesteia.

Carevasăzică aşa.

* * *

E un frig concret. Şi unul cu aripi de poezie. Între ele, doar indiferenţă, căci fiecare îşi are targetul său. E ne-uman să nu aduci vorba de vreme. Nimic englezesc în obiceiul ultimelor zile, doar explozia senzaţiilor imediate care nu au nevoie de traduceri, cosmetizări, ghilimele, caractere italice. E frig concret şi trebuie să ai grijă de tine, concret. Nimic englezesc nici în tabloul ceaiului, l-ai băut foarte devreme, pe grabă, nimerind şi câteva bucăţi de frunze - vegetaţia altor continente mestecată de-o gură ce greu îşi găseşte cuvintele.

Iar mâine e o altă zi ce promite să ne transforme. Pe mine în mine, pe tine în tine, aruncând din timp în timp ocazii de uitare. Ce mult mi-am dorit detaşarea (fără să recunosc), ce mult am vrut să mă reabilitez! Cuvântul acesta e mai potrivit pentru oameni decât pentru şosele, am nevoie de el; în măsura în care cuvintele îţi mai sunt necesare după ce te-ai descoperit mut şi gol, gol şi mut în faţa lucrurilor, de atâtea ori. E necesar să mă reabilitez, altă cale nu este. Îmi vei atrage atenţia din nou că judec în termeni categorici? Mi-am urmărit discursul, ştii... Mi-am urmărit linia frazei, sunetele zvâcnite, gesturile, intonaţia, stereotipurile, e foarte obositor să te ocupi cu aşa ceva în zilele scurte de iarnă, printre atâtea obligaţii superficiale. Mi-am stat alături şi m-am cuibărit din nou în mine, în reprize succesive, ca duşurile scoţiene. M-am smuls şi m-am cuprins. Şi acum, când scriu, îmi stau alături, mă arunc în mine... Aici lângă şi aici în. Rezist destul de bine. Mă transform. Ce mult mi-am dorit!

Drob de soare

2012-02-06T20:46:00.000+02:00

Din lada lor pe roţi, cu geamuri nu prea curate, oamenii privesc la pământul alb, la frumoasele lui ondulaţii în asfinţit! Meteorologii au spus: astăzi nu, copii, luaţi-vă gândul! Dar uite că a fost să fie, un pumn mare de soare, însoţind întoarcerea acasă, de parcă Dumnezeu ar fi şters cu mâneca o bucată de negură şi îngerii s-au îmbulzit la hublou, dând soarele de-a dura.

Lecţia

2012-02-02T23:32:00.007+02:00

Am şi eu o bucată de ţară,

iar pe bucata mea de ţară voi face tot posibilul să se dezvolte normalitatea.

(Marcu Dimitrie Jura)

De câteva zile centrul nervos al scrisului s-a cam blocat. De regulă, îmi impuneam pauze de blog. De data aceasta însă nu am premeditat; senzaţiile, gândurile refuză pur şi simplu să fabrice cuvinte. Nu pot decât să constat şi să mă conformez, măcar până o trece gerul ăsta care ne face să ne strângem în noi ca într-o nucă şi atunci e musai să mai laşi frâul, la nivel mental: să-ţi întorci viaţa pe toate părţile, să umbli prin memorie ca un barbar, ca un saltimbanc şi ca un copil, să împrăştii toate rufele din coşuri, cele murdare, cele proaspăt spălate, cele care mai merg purtate o vreme... claie peste grămadă. Ca să faci ordine, uneori ai nevoie de o dezordine şi mai mare decât cea existentă care, vezi bine, ţi-a transformat camera de oaspeţi în propriul ei dormitor. Cu riscul de a ajunge să mă contrazic singură până la finalul postării, descoperind, cine ştie, că centrul nervos al scrisului s-a deblocat, aş vrea să vă spun despre un om. E posibil să fi auzit de el în ultima vreme, a intrat în atenţia presei, fiind prezentat - ca la carte - drept un caz de senzaţie. Scurt şi cuprinzător, în parametrii binecunoscuţi. Foarte bine, n-au decât să-şi facă meseria cum au învăţat, iar noi mai citim printre rânduri. Presa trunchiază, ştirbeşte, expediază, uneori "din greşeală", alteori pentru că nu e timp şi graficul presează. Dar dincolo de asta...

Marcu Dimitrie Jura. Cioban. Uită de sensul peiorativ care şi-a arogat exclusivitatea asupra termenului! Aşadar, Marcu Dimitrie Jura. Cioban din Jieţ, Hunedoara. Născut pe pământul momârlanilor, al jienilor (dacă am calculat bine, am venit pe lume la diferenţă de 16 zile). Om cu facultate, licenţiat (teza "Creştinismul cosmic la momârlani"). Soţ şi tată. Poet. Fotograf. Stăpân de blog (Decebăluirea). Restul vă las să descoperiţi singuri, citindu-l. Este unul din puţinele bloguri pe care le-am parcurs de la cap la coadă, mai puţin fragmentul din lucrarea de licenţă pentru care îmi voi face timp într-una din zilele următoare. Citiţi-l, merită din plin, nu e pierdere de vreme! Câteva fragmente...

Când Bunu avea vârsta mea, momârlanii erau cu toţii ciobani. Era nevoie de un ''domn'' care să lupte pentru ca ei să îşi poată păstra sufletul. Azi, momârlanii sunt cu toţii domni. Şi este nevoie de un cioban care să lupte pentru a răscumpăra sufletul pe care ei l-au vândut. Acest blog este despre mine, ciobanul. Şi despre lupta mea. Şi e închinat strămoşilor mei. Puteam să fiu orice, dar am ales să fiu cioban. Nu am nevoie de glorie, nu am nevoie de lauri, am creat acest blog în speranţa că voi afla aliaţi. Şi pentru a da ocazia trădătorilor care nu au curajul să îşi arate adevărata faţă, să mă hulească de la adăpostul anonimatului.

Pamântu nu-i al nost, da noi sântem ai pamântului. Că pamântu ne-o facut oamini, şî pamântu ne-o facut on neam. Cân ne batem gioc de pamânt, ne batem gioc de mama noastă dintăi. Şî de toţ ahăia de l-o muncit şî aparat cu sânje şî sudoare. Şî de oasăle lor care să hodine te miri pe unie. Şî cân îl vindem, ne vindem parinţ şî moş stramoş. Făra pamânt, sântem ai nimarui.

Brânza se face murdară, da' se mâncă curată.

Văzând cum se lapădă toţi de oi, a spus [n.m. nea Ion Creciunescu] un lucru emblematic: Pista câţva ani o să meargă oaminii la muzău ş-o să vadă on animal cu lână la care i să zâcea oaie.

Poezie...

De ce iubesc eu munţii

Când sunt cu ei

Îmi amintesc că pot

Să ţin fruntea sus

Ars poetica

Fiecare vers

E un Crist

Răstignit

Între mine

Şi eu

Doi tâlhari

Dintre care

Se va mântui

Numai unul

Birocraţie

Rătăcesc prin birouri

Ce vrei

Mă întreabă

O voce

(Deasupra uşii scria

VIAŢĂ)

Să trăiesc

Atunci caută

MOARTE

Aici vin doar

Nenăscuţii

Veţi găsi pe blogul său poveşti fascinante, multe scrise în graiul autentic al zonei, cu umor, cu dureri, cu viaţă şi cu moarte. Fotografii şi clipuri care te fac să visezi cu ochii deschişi, uitând câtă muncă e la mijloc într-o viaţă trăită astfel. Marcu spune că şi satisfacţia e pe măsură. Îl cred şi îl felicit pentru curajul (nebunie, cum spune el) de care a dat dovadă atunci când s-a întors în lumea lui, fără a bănui însă câte piedici se vor ivi până să-şi facă un rost. Unul din textele care mi-au plăcut foarte mult este Cezar. Mai spicuim:

Culiţă al lu Pătru

Bătălia din Banat

Au, fire-al dracu, drace...

Oameni

Bruxelles - Interviu

Apus

Din ce am înţeles, lucrează şi la o serie de mitologie pentru copii:

Mitologie românească pentru copii

Pavel şi Moş Creciun

Emoţionante şi fragmentele care îi au în prim plan pe câini, inteligenţi, nepreţuiţi:

Dresaj Border Collie şi Pastor Catalan

Decebăluirea e o călătorie. Diferită, necesară. Îmi dau seama că vorbele sunt de prisos, oricât ar fi de bine meşteşugite. Intraţi acolo şi respiraţi aerul de munte, priviţi cum fată o oaie, urmăriţi-l pe Bebiţă la treabă, ascultaţi cântecul din fluier al lui Marcu, încărcaţi-vă cu o stare mai bună! E o diferenţă enormă, da. Şi e imposibil să nu te gândeşti: cum ar fi dacă tu... Pentru că, aşa este, ai mare nevoie să te rupi de lumea hâdă, vrei linişte, meriţi ceva mai bun, vrei şi tu curaj, vrei şi tu să te simţi om printre animale, nu animal printre roboţi. Şi atunci vei înţelege că ai primit o Lecţie, din cele frumoase, care ţi se vâră în suflet şi te ajută să mergi mai departe. Cel puţin, eu aşa am simţit. Mi-a făcut bine întâlnirea cu Marcu Jura. Blogul lui m-a decebăluit, m-a întremat. Mulţumesc.

Aşa că, dragi copii, puneţi mâna pe carte, treceţi pe la 2 facultăţi, terminaţi-o pe-a treia şi înscrieţi-vă la doctorat. Aveţi toate şansele să realizaţi că numai după 20 de ani de şcoală puteţi lua o săcure pe umăr şi viaţa-n piept.

Foto: Marcu Dimitrie Jura

Pe-o gură de rai

2012-02-01T23:39:00.000+02:00

Sunt muză

2012-01-31T18:30:00.001+02:00

Da, sunt muza inspiraţiei. E prima dată când o păţesc; dacă mai sunt şi alte cazuri, n-au ajuns la urechile mele. De fapt, m-am sesizat prin decembrie, dar eram prea obosită şi am lăsat-o baltă, să zicem că m-a amuzat. Dar acum, pentru că se întâmplă din nou, pe acelaşi blog, şi pentru că asemănarea este prea izbitoare... Nu-i voi da numele, nu vreau să mă cert cu nimeni, nu vreau să comentez mai mult. Mă gândesc că poate mai trece pe-aici (doar sunt muza ei!) şi atunci va lua măsurile care se impun.

Textul meu (21 decembrie 2011):

De ce ne vine aşa greu să admitem că a fost, totuşi, o Revoluţie? O Revoluţie cu jigodii şi eroi. Să luăm lucrurile ca atare şi să ne uităm de o mie de ori la aceste imagini! Sunt fantastice. Un amestec incredibil de personaje, erori, solidaritate, ridicol, credinţă, prostie, duioşie, dedesubturi şi scântei reale ce acum par stinse definitiv în fiinţa noastră. Am face bine să nu mai căscăm gurile la comentarile băşite ale analiştilor. Au trecut 22 de ani şi trăim cu impresii. Trăim cu oceanul de păreri ale unor stupizi care se plimbă prin televizoare şi vorbesc "detaşat", ca nişte atotpricepuţi. Rotiţele îşi slujesc actualul sistem. Să le fie de bine. Nouă nu ne este.

A fost o Revoluţie cu jigodii, cu oameni care au murit din greşeală, cu oameni care au murit din suflet. Aceştia din urmă se numesc eroi şi le sunt recunoscătoare pentru faptul că mâine ţara mea împlineşte 22 de ani fără Ceauşescu. Mă plec.

Textul ei (22 decembrie 2011):

22 de anișori fără dictator, dar și fără vreo informație despre cine a tras în mine când, oficial, nu trăgea nimeni. 22 de ani în care am trăit cu speranțe, cu impresii, cu minciuni, cu mistificări, cu jigodii, dar și cu eroi. 22 de ani pentru care sunt recunoscătoare acelor eroi care au murit din suflet în '89, 22 de ani fără Ceaușescu și fără comunism, fără dictatură, fără osanale penibile. Mă-nclin adânc.

II.

Textul meu (16 ianuarie 2012):

Pentru unii nefericirea se adună "în gât" şi "până peste cap". La alţii se adună, cumva, în buricele degetelor care odată scriau sau scuipau, acum horcăie. De ce horcăie buricele degetelor? Poate pentru că acolo sunt terminaţiile nervoase.

Aşa că se lasă un fel de linişte pe care o zgândări cum te pricepi mai bine. O linişte căreia oamenii cu studii de specialitate i-ar da un nume şi o definiţie, iar în condiţiile date numai de asta nu le arde posesorilor de burice horcăitoare. Foaia albă e un patinoar desăvârşit, iar ei sunt nişte patinatori incredibil de proşti, alunecă mereu şi încasează trântă după trântă, numai ce reuşesc să se ridice şi cad din nou. Şi fiecare căzătură e un alt cuvânt desfăcut de sens. Aşa că se lasă un fel de linişte.

Textul ei (22 ianuarie 2012):

Pentru unii (ne)fericirea se adună-n gât. La alții se adună, cumva, în căușul palmelor, care odată cântau, acum plâng. De ce plânge căușul palmelor? Poate pentru că acolo sunt terminațiile nervoase. Așa că se lasă un fel de liniște pe care o zgândări cum te pricepi mai bine. O liniște căreia cercetătorii britanici i-ar da un nume, iar în condițiile date numai de asta nu le arde posesorilor de căușe plângătoare.

N-am înțeles că tu erai parte din Lumină, iar eu eram blocat în întuneric. N-am înțeles că erai parte din dâra de liniște. Și m-am pierdut printre cețuri. Purpurii.

P.S. Interesant mi se pare faptul că persoana are următorul motto pe blog: "Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont" (Konrad Adenauer). Rezon!

UPDATE:

Superbe şi comentariile postării ei din 22 ianuarie:

- (...) Ca sa nu mai zic ca nu pot respira dupa ce am citit postarea asta. Ce stare frumoasa descrii tu...doi intr-unul, dar niciodata separati. Descrii doua jumatati dintr-un intreg. De ce nu l-ai facut ca pe un dialog? Ioana
- Ioana, nu m-am gandit deloc la varianta asta de dialog. Poate pe viitor. Trebuie sa se lege, ca sa zic asa. Jumatatile aceluiasi intreg fac parte din viata mea. S-ar zice ca scriu si stiu despre ce scriu. ma lasa fara vorbe daca mai e cineva ca mine, care traieste ce traiesc eu. O zi minunata, Ioana!

Sublinierea îmi aparţine.

Şi... Am dispărut din blogroll. Mulţumesc, chiar nu mă onora în situaţia dată. Voi aprecia şi următoarea mutare: câteva ajustări pe textele menţionate.

Buze cu munţi

2012-01-19T22:08:00.002+02:00

E parbrizul între noi şi ninsoare. Scoate-l, smulge-l! Îi dau şoferului ochelari de schi cu ramă bleumarin, apoi ne învelim în fulare şi căscăm gurile după fulgi. Să ne crească nămeţi în gură, nămeţi curaţi în care nu aruncă nimeni lopeţi cu material antiderapant. Pe fiecare om va creşte un mic munte alb, cu rădăcinile în gura mută. Sfântă muţenie! Vom fi oamenii care au călătorit fără parbriz în toiul iernii, când afară ningea şi oile fătau departe de şarpele-şosea. Ce ne mai agăţăm de şarpele ăsta în fiecare zi, ne dăm de-a dura pe spinarea lui, fie vară, fie iarnă, şi o ţinem tot aşa, ca hamsterii. Şi munţii vor creşte mereu, cei mai frumoşi din câţi au fost, fiecare pe două buze îngheţate care nu mai ştiu de cuvinte. Nici de zâmbete contrafăcute, nici de nopţi alb-gălbui.

Buze cu munţi.

Şi ochi cu râuri.

piano

2012-01-16T21:31:00.000+02:00

Profilul utilizatorului

2012-01-14T13:30:00.001+02:00

foto: So

cam aşa

2012-01-12T20:42:00.000+02:00

~

2012-01-10T23:06:00.001+02:00

O foaie albă şi mintea plină de gânduri... gânduri-fluturi, gânduri-păsări, gânduri-şerpi, gânduri-mingi, gânduri-râuri! Ce sunt ele? Sunt cuvinte? Sunt celule? Desene cu colţuri tocite? Gânduri-rânduri, gânduri-scântei, gânduri-delfini, gânduri-nisip! Parcă le-ar aduce spuma valului, dar când te apropii să le culegi s-au şi dus înapoi cu valul. Să porneşti după ele, în larg? (Pescar de ocean fără ţărmuri...) Să aştepţi valul cel mare? (Un tsunami...) Să... ce?

Despre răceli... de tot felul

2012-01-09T20:08:00.002+02:00

Nu-mi amintesc cine mi-a spus povestea cu anticorpii-soldăţei, când eram copil, dar imaginea mi-a rămas foarte bine întipărită, astfel că şi acum, când sunt răcită, îmi închipui o Invincibila Armada care se bate pentru mine cu tot felul de zmei flegmatici şi alte arătări infecţioase. Afară cu voi, huooo! Anticorpi, en garde! Numai că astăzi, în autobuz, când eu şi Armada eram ca vai de capu' nostru, ameninţarea venea din toate părţile. Un om de gen feminin a strănutat de şase ori consecutiv. Numai gripă să nu aibă, mi-am zis, că răciţi suntem cu toţii la ora asta, ăia care au urcat nerăciţi, au răcit în ultimele cinci minute, garantat. Uite şi un bebeluş care a avut pojar, nu ştim exact când, probabil în trecutul foarte recent, din ce povesteşte mama lui la telefon. Dacă ar fi să ne imaginăm că respiraţia este un elastic între nas şi plămâni, elasticul meu se întindea fix până la intrarea în plămâni, nu mai mult, cu aerul filtrat prin fular de dragul autosugestiei. Fluturaşi albi şi roz scot aripioarele din genţi şi pungi. Sunt rezultatele analizelor, parcă am fi un spital ambulant. Şi... nelipsitele discuţii despre cancer, în fiecare zi, în fiecare zi, în fiecare zi, cancer, cancer, cancer.

La ora asta Invincibila Armada serveşte ceaiul. Soldaţii tropăie, îşi refac efectivele. În fond, sunt un om sănătos. Cred că m-am gândit prea mult la moarte în ultima vreme... La moartea muribunzilor şi aproape muribunzilor... Uneori ~~îmi închipui că~~ sunt un anticorp.

Ar

2012-01-08T21:54:00.000+02:00

Ar trebui să-mi fac un ceai mare, din cele de răceală, să tai o felie de lămâie cu un cuţit care nu taie şi ea să plutească în cană ca la circ. Bradul a plecat (gol), spaţiul a rămas (gol), câinii latră (gol), e tot iarnă.

Origami

2012-01-08T18:40:00.002+02:00

Primele cutiuţe origami...

muzică: Room Eleven

Doi paşi

2012-01-07T00:24:00.002+02:00

Scaune roşii de plastic. De jur împrejur. Suntem ca la teatru, doar că nu e obligatoriu să se joace în mijloc. Se joacă pe nimerite, în funcţie de unde pleacă replica şi cum ajunge ea la urechile unora. Se joacă în funcţie de tot şi de nimic, ca în viaţă. Scaune roşii de plastic, într-o sală de aşteptare. Şi acum ce-o să faci? Îl scoţi pe Tolstoi din traistă? Foarte original. Ţi-ai umplut plasa cu Tolstoi, de Bobotează, sărbătorile de iarnă au luat sfârşit şi acesta e un ultim cadou pe care nu ţi l-ai putut refuza. Dacă te întreabă cineva ce ai înăuntru, ai putea spune în loc de "cinci cărţi", "vreo două chile de literatură rusă cal. I". Autobuzul pleacă peste o oră, mai e de aşteptat... Şi uite, toată lumea asta care aşteaptă, aşteaptă chiar în sala de aşteptare, cum se potrivesc lucrurile câteodată, dom'le! Femeia de vizavi lecturează şi ea, cu voce tare, să nu piardă rândul. Telefoanele sună indecent, dar în acest tablou toate se completează cum nu se poate mai bine. Până şi plasa ta cu două chile de Tolstoi îşi găseşte un rost în "Povestea oamenilor care şedeau pe scaune roşii de plastic, aşteptând să se facă ora". Bine că mi-am amintit, în volumul Cazacii e o povestire de douăzeci şi opt de pagini care se numeşte "Povestea lui Ivan Prostul şi a celor doi fraţi ai săi, Semeon Războinicul şi Taras Borţosul, a surorii lor, Malania cea mută, a diavolului cel bătrân şi a celor trei drăcuşori".

Dacă aş face doi paşi până în mijlocul "scenei"? Mi-a trecut prin cap că ar fi timp pentru cele douăzeci şi opt de pagini, până se face ora. Doamnelor şi domnilor, stimată adunare aşteptândă, m-am gândit că dacă tot suntem aici cu toţii şi e cald şi avem automat de cafea şi bec de 40, ne-am putea umple timpul citind, respectiv ascultând o sută de grame de Tolstoi. Lev Tolstoi. Să începem, dacă sunteţi gata:

A fost odată ca niciodată, undeva în lumea aceasta, peste ţări şi mări, un mujic bogat. Şi avea mujicul acela trei feciori: Semeon Războinicul, Taras Borţosul şi Ivan Prostul. Mai avea şi o fată, Malania cea mută. Semeon Războinicul se duse la război, să-l slujească pe ţar, Taras Borţosul plecă la oraş, la un negustor, să facă negoţ, iar Ivan Prostul şi fata cea mută rămaseră acasă, să trudească din greu până s-or speti.

N-am avut suficient curaj. Sau nu eram destul de furioasă. Sau nu-i iubeam prea tare pe oamenii aceia. Asta trebuie să fie.

Fragment

2012-01-05T22:06:00.000+02:00

... din Viaţa pe un peron, de Octavian Paler.

În timp ce frizerul mă tundea, vedeam în oglindă, la garderobă, o femeie cam de patruzeci de ani, cu un aer simplu, modest îmbrăcată şi cu ceva blând şi casnic în atitudini. Una din acele femei care nu trebuie să fie nici frumoase, nici bine îmbrăcate, care au un fel de maternitate elementară şi o blândeţe resemnată şi tăcută, trăind între gesturi mici. Stătea la garderobă în aceeaşi poziţie, fără nicio mişcare, fără nicio vorbă, privind în gol. De fapt, aveam impresia că nici măcar nu se gândea. "Uite-aşa ar trebui să stau şi eu, dacă vreau să fiu ca un copac", mi-am zis. Când venea un client, îi lua cu mişcări automate pardesiul şi pălăria şi le aşeza în cui. La plecare, îi ţinea pardesiul, dădea apoi de două-trei ori cu peria, mulţumea cu voce înceată pentru bacşişul primit, după care îşi relua imobilitatea şi tăcerea. La un moment dat am văzut-o cum se îmbracă, şi-a luat o pungă de plastic şi era gata să se îndrepte spre uşă când s-a întâmplat ceva. Probabil, unul dintre frizeri care lucrau de partea cealaltă, şi mai spre fund, i-a zis ceva ce nu auzisem. Eu o vedeam numai pe ea. A stat câteva clipe fără să spună nimic, privind fix spre partea din fund a frizeriei. Apoi deodată s-a congestionat şi a început să strige. Şi pe măsură ce striga, vocea ei se subţia, devenea ţipăt, până când ţipătul s-a sfărâmat. Ea îşi dădea seama că vocea n-o mai ajuta şi ţipa atunci şi mai tare. Nu înţelegeam nimic din ce spunea, dar ţipătul acela nesigur, ca o lamă de cuţit care se frânge, suna atât de strident, încât era înfricoşător. Nu mai era un ţipăt omenesc. Era un ţipăt animalic plin de disperare şi de neputinţă. Nu ştiu cât a durat astfel, dar parcă nu se mai termina şi simţeam că nu mai pot să suport. Şi poate, şi mai mult m-a înfricoşat faptul că în acest timp nimeni din frizerie n-a întors privirea spre locul acela. Ca şi cum tot ce vedeam şi auzeam erau născociri ale imaginaţiei mele. Pentru ceilalţi, femeia aceea tăcea în continuare la garderoba ei sau plecase. Înţelegeţi? Ţipătul ei nu exista. În zadar ţipa, nimeni nu vroia s-o audă. Inclusiv eu, de fapt. Căci în tot acest timp nu m-am sculat de pe scaun să mă întorc. L-am lăsat pe frizer să mă tundă mai departe. Şi numai după ce femeia s-a dus undeva în spatele frizeriei, unde îşi lăsau frizerii halatele, căci i se făcuse rău, l-am întrebat pe cel care mă tundea: "Ce s-a întâmplat?" Ca şi cum eu nu fusesem de faţă sau mă gândisem la altceva, nu fusesemn atent. Frizerul mi-a explicat atunci că femeia lucra acolo de mai multă vreme şi fusese concediată, iar ea, neavând din ce trăi, venea totuşi şi-şi făcea treaba mai departe fără niciun salariu, mulţumindu-se cu ceea ce primea bacşiş. Unul dintre frizeri îi aruncase o vorbă grosolană, adăugând că nu era nevoie de ea acolo, de ce venea... Îi auzeam încă gemetele când am plătit şi am plecat cât am putut de repede. Simţeam că trebuia să ajung afară. Să n-o mai aud pe femeia aceea gemând. Şi parcă ţipătul ei plutea în continuare ca un tăiş de pumnal în aerul frizeriei, deşi ceea ce se petrecuse nu zdruncinase niciun detaliu. Rumoarea era aceeaşi ca de obicei. "Criză de isterie, a zis unul. Am mai văzut noi dintr-astea." Atât. Înţelegeţi? Acesta a fost singurul comentariu pe care l-am auzit...

Piesă într-un act şi o poruncă

2012-01-04T00:24:00.003+02:00

Dacă obiectele de pe masă ar prinde viaţă... Ursul de pluş în patru culori nu ar mai suporta să stea cu blugii pe cap şi o pătură pe deasupra. Cartea Tolstoi s-ar duce la Cartea Paler şi i-ar spune: La noi, la Iasnaia Poliana, pe vremea boierilor, ehei... voi aţi auzit de vremurile noastre, noi nu le ştim pe ale voastre, pe mine m-a scris cineva, pe tine te-a scris altcineva şi niciunul nu mai e în lumea asta... Cum le-o fi, mă-ntreb, cum le-o fi dincolo? Oare îi lasă câteodată să se uite la oamenii de pe Pământ, să le vadă feţele, ochii, gesturile în timp ce ne citesc? Oare le pare rău pentru unele vorbe de care erau foarte mulţumiţi când le-au meşterit şi care acum... Ghiveciul cu ciclamen i-ar cere paharului cu apă două picături şi s-ar lăuda ce mamă bună este, că i-au crescut boboci în plină iarnă. Telefonul şi-ar pune ochelarii pe nas, lănţişorul de argint ar sări în brad, factura neplătită s-ar împături singură într-un avion şi ar sări în brad, ursul bosumflat: dar eu de ce să nu sar în brad? Blugii ar face un gest cumsecade şi s-ar transfera singuri în dulap. Cartea Paler s-ar uita la mine tăcută dar întrebătoare. Iar eu i-aş comunica respectuos că am ajuns la pagina 80 şi încă nu simt nevoia să dau declaraţii, dar că, într-adevăr, azi dimineaţă am avut nişte nemulţumiri când citeam, pentru că orice cititor are dreptul să fie nemulţumit când citeşte, apoi să se răzgândească şi să se răzgândească din nou, mai ales că e doar la a doua carte a autorului. Apropo, Carte Paler, ştii că noi două am venit pe lume în acelaşi an? La începutul incredibilului deceniu, da... Uite, mi-a plăcut asta: A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

Piticul origami are cuvântul

2012-01-03T22:18:00.001+02:00

De o oră şi ceva mă uit pe youtube la clipuri cu origami. Cutiile hexagonale şi lotusul m-au cucerit definitiv. Şi artificiile, dar sunt prea dificile. Păcat că nu m-a filmat cineva în timp ce vizionam, cred că aveam o expresie de maximă inteligenţă, ceva în genul: copil 4 ani în prima vizită la Muzeul Antipa. Ghici unde ne oprim mâine după îndeplinirea obligaţiilor (plăcerilor) de serviciu? La librărie. Deci uau! Sper să uit şi să mănânc vreo câteva zile. Cine ştie, la un moment dat voi realiza o Norvegie origami... Dacă nici ăsta nu e entuziasm, atunci ce?

Propriile forţe (de elită)

2012-01-02T22:50:00.000+02:00

Se întâmplă să fii mândru de tine după ce ai traversat o alee de parc cu gheţuş fără să cazi deloc. La dus şi la întors. Şi gheţuşul nu era din acela cu nivel mediu de dificultate, era un gheţuş periculos, ca un puzzle cu mici piese lipsă; avea capcanele lui chiar şi pentru cele mai experimentate perechi de picioare, pentru ghetele cu creste adânci, pentru oamenii cu umblet exersat. E o mândrie de două clipe şi jumătate, atât, recompensă după o zi fadă, prăjiturele pentru hrănirea Sinelui. Apoi te trezeşti în gară unde e plin de oameni din toate părţile, oameni care vor să se vadă acasă odată, să facă duş, să-şi descarce fotografiile, să dea de mâncare la animale, să-şi bată nevestele, să prindă o emisiune proastă la tv, să-şi citească amintirile pe pereţi, să se simtă mândri de ce au făcut până au ajuns acasă; ei singuri, prin propriile lor forţe, cu instinctele lor, cu experienţa maturităţii, prin voia lor natural exprimată.

Am avut cer de Norvegia astăzi. Bradul acestui Crăciun a fost cel mai frumos dintre toţi, îmi va fi greu să mă despart de el. După aceea mă voi bucura că s-a eliberat spaţiul şi nu mai trebuie să mă întind în genunchi pe sub cetini până ajung la diferite lucruşoare. Noaptea trecută au fost mai multe cutremure, vitrinele au mârâit la 1.58, la 2.18 şi după alte câteva minute. Mă întreb ce soi de somn e acela din care te trezeşti ca la comandă, la cutremure de două, trei grade. Un somn care nu se mai lipeşte la loc o vreme. Ai ochii amorţiţi dar eşti treaz complet şi debitezi scenarii ale unui posibil apropiat cutremur mai mare, în care bradul va cădea fix pe tine dacă nu te trezeşti, deci mai bine rămâi aşa treaz o vreme, deschizi calculatorul şi cauţi pe infp.ro lista ultimelor seisme. Previzibil, încă nu sunt listate, dormi, fie ce-o fi.

Într-o noapte, acum câţiva ani, a căzut galeria cu perdeaua, la niciun metru de capul meu. Când eram în clasa a opta a "explodat" un capac de canal la doi paşi după ce am trecut pe lângă el. Într-o zi de vară, când citeam Fraţii Karamazov şi ai mei zugrăveau, am luat o gură de diluant crezând că e apă minerală. Am scuipat-o pe pereţi şi mi-a fost tare frică vreo două ceasuri, apoi am continuat să citesc Dostoievski şi mi-am spus că sunt oameni mult mai necăjiţi pe lumea asta. Dar dacă e să vorbim de recordul absolut la categoria "Duşca surpriză", l-am înregistrat pe la vârstă de cinci, şase ani, când am ţinut să-i fac tatălui meu o demonstraţie de "băut vin direct din sticlă", recipientul cu pricina conţinând leşie. Înnebuniseră cu toţii, mai ales că m-am speriat de spaima lor şi nu mai ştiam să le spun dacă am înghiţit sau ba. Mi s-a administrat urgent lapte de bivoliţă. E bine totuşi că am ţinut să fac o demonstraţie cu public şi nu am avut ambiţii ascunse.

* * *

Ţi s-a dat har de la Atotputernicul Dumnezeu,

Sfinte Îngere, acoperitorul meu,

să mă păzeşti în toate căile vieţii mele,

să nu se lovească piciorul meu de vreo piatră de poticnire,

până când mă voi înfăţişa înaintea lui Hristos-Dumnezeu.

... ce-ar mai rămâne oare?

2011-12-31T19:40:00.000+02:00

Ştiu şi singur că, ochind cu un băţ, nu poţi ucide o pasăre, ba nici nu poţi trage un foc. Aşa-i însă jocul. Dacă am tot cugeta astfel, n-am mai putea călări nici scaunele, or, eu cred că Volodea îşi amintea prea bine cum, în lungile seri de iarnă, acopeream un jilţ cu basmale şi-l prefăceam în "caleaşcă", unul făcea pe vizitiul, altul pe lacheul, fetiţele, la mijloc, trei scaune închipuiam o troică şi uite-aşa o porneam la drum. Câte aventuri de tot felul nu ni se întâmplau pe drum. Cât de vesel şi de iute treceau serile acelea de iarnă!... Dacă am chibzui bine, jocurile nici n-au de ce să existe. Dar dacă jocurile n-ar mai exista, ce-ar mai rămâne oare?
(...)
Se însera când am ajuns acasă. Maman se îndreptă spre pian, iar noi, copiii, după ce am adus hârtii, creioane şi culori, ne-am aşezat să desenăm la masa cea rotundă. Eu n-aveam decât vopsea albastră, dar, în ciuda acestui fapt, m-am apucat să desenez o scenă de vânătoare. După ce am creionat cu vioiciune un băieţel albastru călare pe un cal albastru, alături de un şir de căţei albaştri, m-am poticnit: nu ştiam dacă se cade a desena un iepure albastru. Am fugit la papa în cabinetul de lucru pentru a mă sfătui cu el. Papa citea nu ştiu ce anume şi la întrebarea mea: "Există iepuri albaştri?", răspunse fără a ridica ochii: "Există, amice, există!". Revenit la masa rotundă, am desenat un iepure albastru, după care m-am hotărât să prefac iepurele într-un tufiş. Tufişul nu mi-a plăcut nici el; l-am transformat într-un copac albastru, apoi copacul deveni o căpiţă, căpiţa un nor şi până la urmă, ce să mai spun, am murdărit cu atâta osârdie hârtia cu vopsea albastră, încât am rupt-o, înciudat, şi m-am dus să moţăi într-un jilţ stil "Voltaire".

(Copilăria. Adolescenţa. Tinereţea, de Lev Tolstoi)

Miruna de iarnă

2011-12-30T19:25:00.000+02:00

Am primit scrisoarea-de-iarnă de la Miruna. S-a ţinut de cuvânt când a zis "pe curând". Una pe anotimp. E atât de uşor să începi noul an fără grija primei rate. Având în vedere mediul în care lucrez, după un decembrie plin de reclame clocotitoare în difuzoare şi pe internet, scrisoarea Mirunei mi se pare decentă, aerisită. Apreciez că nu a încărcat pagina cu personajele de basm ale sfârşitului de an (Moşi, reni, spiriduşi, zâne, şampanii, confetti, Crăciuniţe care ţin bancnotele în evantai etc), doar câţiva fulgi şi un DAE la vedere, cu caractere măricele. Bilă neagră pentru că nu mi-a îndeplinit dorinţa de a lăsa un spaţiu între codul de bare şi numele meu; în continuare consider că suntem două entităţi diferite şi nu e cazul să ne înghesuim aşa, mai ales că e o scrisoare de curtare, nu de avertizare. Atenţie la detalii, Miruna! Cât despre raportul confort/efort financiar, sună aşa plictisitor, doar nu şi-au imaginat că ar putea fi vorba de un hocus-pocus cu impact psihologic. Trebuie să renunţăm la unele texte, Miruna. O să vezi, nu mai merge aşa, pur şi simplu nu mai merge. Trebuie dat un refresh din rărunchi (asta e bună pentru exerciţiile de dicţie, o notez). Încă nu v-aţi învăţat lecţia, încă nu ne-am învăţat lecţia. Păcat, o să ne înfundăm tot mai mult pentru că nu vrem să acceptăm evidenţele, n-avem poftă să ne schimbăm. Îţi dai seama, sper, că nu-mi permit să vorbesc astfel fără să fi consultat globul de cristal. Mi-au spus urşii albi una, alta. Ei ştiu.

Variantele colorate sunt pe post de sorcovă. Un an mai bun!

Sezoniere

2011-12-29T21:05:00.000+02:00

Incredibil cât de mulţi oameni au afumat porci zilele astea. Aşa se spune oare, au afumat porci? Sau poate doar slănina... Adică nu, se afumă şi cârnaţii, pastrama şi alte cele provenind de la porci. Ideea ar fi că lumea toată e o scenă în care homo sapiens/ludens/faber/erectus afumă scrofa domestica. Apoi, cu aceleaşi veşminte, oamenii cei pârlitori şi afumători pornesc la drum între un punct A şi un punct B pe harta nevoilor lor personale. Nu te poţi sustrage, întrucât aveţi acelaşi drum şi acelaşi mijloc de transport: în comun. Ce rea eşti în momentele acelea, vai, eşti viperă, ai nişte gânduri urâte, ţi se încreţeşte fruntea de ciudă... Şi îţi dai seama, asta-i culmea, că îţi dai seama pe loc de absolut tot şi îţi spui: Reao! Mult prea reao! Şi tu puteai fi aşa, să afumi porci, câte o sută de porci în fiecare decembrie! Încă nu e târziu, poate o să ajungi într-o zi să afumi porci pe care mai întâi i-ai ucis, tranşat, pârlit, posibil în altă ordine. Vei fi o pârlitoare şi o afumătoare de porci şi vei mirosi ca ăştia.

Iar mirosul de liliac al gelului de duş după o astfel de zi... Cel cu migdale e mult mai cuminte, liliacul e arogant, te face să te simţi prins între două lumi care n-au în comun de nici unele. Oglinda tace, you have no unread emails. Îţi vine în minte Istoria de-a cincea... sau de-a şasea... o Istorie oarecare unde învăţai despre "păturile sociale". Şi te mai uiţi o dată: Oglindă, oglinjoară, eu din ce pătură socială fac parte? A lu' mă-ta şi-a lu' tac-tu, zice oglinda. Iar tu, tu, tu... eşti o oglindă cu ramă de plastic, zic. Aşa este, zice. [...] Şi eu-eu şi eu-din ea izbucnim în ceva ca un plâns sau ca un râs, ceva omenesc, în orice caz, nu grohăim. Şi ne mai privim o vreme, eu-eu şi eu-din ea, fiecare în prosopul ei.

treaba asta cu pătura socială...

nimic, mi-a venit aşa, expresia, sunetul...

ştiu, cuvintele... se plimbă creanga...

sunt şuvoaie, cu de toate...

de peste zi, de peste anotimp...

eşti obosită.

sunt.

te-a pişcat ceva pe umăr.

m-a.

să dai cu spirt.

dau.

miroşi a liliac.

mai taci.

cel cu migdale e mai vag.

mai vag.

şi dacă visezi porc la noapte, vezi că e semn de bunăstare şi mulţumire sufletească.

aş vrea să visez muntele de acum câteva luni.

poate ai noroc.

nu cred, eu visez mereu în premieră.

şi eu.
mai taci.

Controversa pickwickiană

2011-12-28T19:05:00.000+02:00

     Precum era de aşteptat din partea unei societăţi aşa de savante, Clubul Pickwick primi declaraţia cu dispreţul pe care-l merita, alungă din sânul său pe răutăciosul şi îngâmfatul Blotton şi votă pentru dl Pickwick o pereche de ochelari de aur, ca semn al admiraţiei şi încrederii membrilor săi. Drept mulţumire, dl Pickwick lăsă să i se picteze portretul, care fu atârnat în sala Clubului - portret pe care, oricum, nu vru să-l distrugă când mai îmbătrâni cu câţiva ani.
   Dl Blotton era alungat, dar nu înfrânt. Scrise şi el un pamflet adresat celor şaptesprezece societăţi ştiinţifice, repetând declaraţia pe care o făcuse şi lăsând să se înţeleagă că membrii celor şaptesprezece societăţi amintite erau nişte "şarlatani". La care, cele şaptesprezece societăţi fură copleşite de indignarea cuvenită, astfel că se iviră multe alte pamflete. Societăţile ştiinţifice naţionale tălmăciră în engleză pamfletele societăţilor ştiinţifice străine, societăţile ştiinţifice străine tălmăciră în tot soiul de limbi pamfletele societăţilor ştiinţifice naţionale şi aşa începu acea luptă ştiinţifică atât de cunoscută lumii sub numele de Controversa pickwickiană.
     Dar sforţările nevrednice de a-l ponegri pe dl Pickwick se năruiră peste capul netrebnicului autor. Cele şaptesprezece societăţi ştiinţifice votară în unanimitate că îngâmfatul Blotton nu era decât un ignorant meschin. De aici înainte se puseră să scrie la tratate câte nu s-au scris de când e lumea.

(Cronicile Clubului Pickwick, de Charles Dickens)

O sumă de banalităţi

2011-12-27T21:29:00.000+02:00

În aparenţă, a treia zi de Crăciun a fost o sumă de banalităţi. Oamenii mergeau pe străzi în felul acela al lor, de zi lucrătoare fără picătură de scânteie de miracol. Mergeai şi tu, în felul acela al tău, cu grijă să nu aluneci şi să te ronţăie câinii. "Bună dimineaţa" suna ca o fracţie ireductibilă. 2/5. Sau 1/7. Sau 3/11.

- Bună dimineaţa.

- Doi pe cinci.

Ultimii Santa Claus se legănau pe o pânză de păianjen şi pentru că nu se rupea, au mai chemat un jingle bell. Oamenii ăştia trebuie încurajaţi, vezi bine. Şi tu, în a treia zi de Crăciun, te întrebi cum se face o încurajare. Cuvintele sunt cam betege de câteva zile, sună ciudat, stau cu păturile trase pe cap şi mormăie sau joacă elastic, ele între ele, până strică limba. Şi atunci mai bine taci, oricum lumea nu e aşa cum scrie aici. Lumea e în alte feluri, de care nu ştii şi cuvintele tale n-au decât să-şi bea aspirinele, paracetamoalele, algocalminele şi să sufere de dureri de măsele închipuite.

"Cuvintele sunt slugile noastre, ele sunt stăpânii noştri. Ele ne pot mântui şi tot ele ne pot pierde. Cu ele te joci, te alinţi, îţi astâmperi foamea şi setea inimii. Tot cu ele te sinucizi. Cuvintele sunt lanţuri care ne ţin legaţi unii de alţii, sunt ziduri care îl despart pe om de om. Mereu cauţi câte un cuvânt preţios, de neînlocuit. Îl mângâi, îl laşi să te mângâie. Să te adoarmă lin. Asta facem toată viaţa: agonisim nume de copii, de flori, de jocuri, de prieteni, de stele, de arbori, de suferinţe. (...) Între tine şi viaţa ta se întinde o pădure de cuvinte. Ai grijă să nu te rătăceşti în ea." (Zoltan Terner)

Agonisim banalităţi.

Acasă

2011-12-26T17:48:00.000+02:00

The Nativity Story

2011-12-23T19:19:00.000+02:00

2006, regia: Catherine Hardwicke

Definiţia unui strigăt

2011-12-22T18:17:00.000+02:00

de Octavian Paler

Ţi-aş spune ceva,
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.
Ti-aş spune ceva,
orice,
numai să nu crească iarba tăcerii între noi.
Ţi-aş spune ceva,
ce-ai ştiut,
sau ce ştiu,
dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi
şi s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu.

22

2011-12-21T22:36:00.001+02:00

Contur

2011-12-20T20:31:00.000+02:00

mon

Mea culpa

Cinci sute cincizeci şi cinci de ciuperci ciuruite

Altă cale nu este

Drob de soare

Lecţia

Pe-o gură de rai

Sunt muză

Buze cu munţi

piano

Profilul utilizatorului

cam aşa

~

Despre răceli... de tot felul

Ar

Origami

Doi paşi

Fragment

Piesă într-un act şi o poruncă

Piticul origami are cuvântul

Propriile forţe (de elită)

... ce-ar mai rămâne oare?

Miruna de iarnă

Sezoniere

Controversa pickwickiană

O sumă de banalităţi

Acasă

The Nativity Story

Definiţia unui strigăt

22

Contur

Stringent

O linişte

Un final de carte şi nimic mai mult

Crepuscular Solidão

Linul de vineri

Proiect de lege nescrisă

Concludent

Un mic dar

Dacă

Decembrie. Se aplică în strat subţire

Într-un colţ de biserică...

Voi lua puţin aer

[ ]

zero şase dec etc.

Încă nu

...

¤%#(&¤%#@(!$%

La mulţi ani!

Licht, mehr licht

Gând

Pledoarie pentru urs alb

prAline

Cântec de cowboy

Mens sana, iaurt, chefir...

Pe asta o citesc

Eu, Papaya şi Miruna

Mai punem de-o Renaştere? *

Umbrelor mele

Farsă în bloc

Cuvinte într-o limbă străină

nouă sute

Sus

Ai mei

Tentacule

Întrebare

Spiderfish

Ghemuire

Peach sensation

Dispar constrângerile

1/11/11

De sticlă

mon halloween

Ca atunci când habar n-ai ce se întâmplă

Clasic

Neplăcerile familiei Desht (digital story)

După-amiază

Recenzarea locuinţelor lacustre

...

Vertij