mon

Să nu cumva să râmâneţi singuri dumincă! E ca şi cum s-ar sparge o oglindă urmată de şapte ani de ghinion. E ca atunci când o turmă de pisici negre traversează strada regulamentar prin faţa ta. Ziceai că nu eşti superstiţios? Nu contează. Să nu cumva să rămâi singur duminică! E ziua aia în care proslăvim iubirea de ciocolată, iubirea de caramel, iubirea de turtă dulce, iubirea de animal pluşat, iubirea de lugu-lugu, iubirea de sirop leşinat, iubirea de pachet all inclusive.

Mamăăăăă, ce iubire mare, lungă, înaltă. O iubire grasă, fără colesterol. O iubire profundă adevarată necondiţionată. Iubi 1 plus Iubi 2 egal love. Dă-mi o inimă s-o împung. O legăm cu şiret roşu de oglinda de la baie, ca simbol al Cupidonului care ne-a săgetat. Bateria de la inimioara de anul trecut s-a terminat, acum nu mai zice I love you, tace. Să-mi iei alta, băi, dragostea mea!

Teiubescteiubescteiubesc.
Ai zis ceva?
Teiubescteiubescteiubesc.
Măiubeştimăiubeştimăiubeşti?
Şieuşieuşieuşieu.
Multmultmultmult.
Uite-atâta, un infinit.

Aş dori să fac o dedicaţie dacă se poate pentru iubitul meu se ştie el care mă iubeşte foarte mult şi vreau să ştie că şi eu de asemenea îl iubesc imens şi o să fim împreună întotdeauna şi nu în ultimul rând pentru dumneavoastră aş vrea dacă se poate melodia de pe Titanic când stau ei doi în vârful vaporului şi parcă zboară aşa.

Publicitate. Megaofertă, pentru o piele netedă încearcă noua cremă de Velăntains pentru nopţi fierbinţi în ediţie limitată. Vino şi tu şi decalară-ţi iubirea de pe antena parabolică a primăriei, spune-i că o iubeşti şi-o să-ţi spun cine eşti. Singur de Velăntains Dei? Mai ai o şansă, cuplează-te până la Dragobete şi sărbătoreşte româneşte sentimentul etern al dragostei, cum spunea odată o formaţie, iubire bibelou de porţelan, pentru că porţelanul e un material de calitate, la fel ca cristalul de pe buzele îndrăgostiţilor, ca să facem o metaforă.

Pe locuri fiţi gata, pupaţi-vă! Pupaţi-vă într-un picior, cu mâna dreaptă la urechea stângă şi cu mâna stângă în buzunar. Pupaţi-vă sub duş, în piaţa de legume, pe chioşcul de ziare. Pupaţi-vă doi câte doi în mersul piticului, fandare, podul de sus, cumpăna, pe loc repaos. Iubirea este. Definiţii. Iubirea este un soare arzător, un izvor de apă vie, o petală de floare, un vals în doi, un crin imperial pe piedestal etc. Teiubescşieuteiubesc.

Concurs pentru cei singuri şi trişti. Nu fi singur şi trist duminica asta, hai cu noi şi câştigă un partener cu care să te pupi şi aşa mai departe. Scrie-ne povestea ta. Trimite sms cu textul vreau sa iubesc din tot sufletul. Dr. Sex te învaţă figuri irezistibile pentru noaptea dintre ani, pardon, mă scuzaţi, pentru velăntains. Cum să fii un Valentin sexy. Primim la redacţie: dragă redacţie, sunt foarte deprimată şi un pachet de nervi, perioada mea delicată din lună se suprapune cu Velăntains, de Crăciun mi-am ars părul cu placa iar de Revelion am uitat să-mi pun dorinţa de la miezul nopţii, toate astea sunt semne, e ceva în neregulă cu mine?

Sărbătoarea iubirii vă aşteaptă cu mic, cu mare, pentru a vă declara sentimentele în pătrăţelul special amenajat cu sprijinul sponsorilor noştri. Dacă vrei să te lipeşti, mascota pupăcioasă ţi-a pregătit numeroase surprize, printre care aracetul amur tujur. Încă o dată, să nu cumva să rămâi singur duminică, e cea mai proastă idee posibilă. Socializează cât poţi, ia-ţi o goarnă, lipeşte pe ea abţibilduri cu buze roşii, fă pe dracu-n patru şi cuplează-te! Singurătatea e nocivă. Spune nu singurătăţii! Împunge şi tu o inimă, băi, dragoste!

Balul, 1983, regia Ettore Scola. Ursul de Argint la Berlin şi premiul Cesar pentru film străin. O îmbinare superbă între divertisment şi discursul critic, între umor şi amărăciune. Lirism grav, fantastic şi parabolă. Un film mut care îţi spune atât de multe. Nu e pantomimă, pur şi simplu se joacă fără cuvinte. Un excelent exerciţiu pentru orice actor în devenire. Te fascinează de la bun început, odată cu defilarea personajelor prin faţa unei oglinzi care în fapt este obiectivul camerei, al patrulea perete, cum s-ar spune în teatru. În spatele lui, în faţa lor... suntem noi. Obiectivul insistă pe secvenţă absorbind cele mai mici detalii.



Treizeci de ani de istorie (1939 - 1970) în tablouri care se succed halucinant. La sfârşitul fiecărui flash-back se dă un stop cadru ce anunţă încă un episod încheiat. Aproape două ore în mijlocul unor performeri pentru care lipsa textului e un bun prilej de a-şi exersa mimica, gesturile, puterea de seducţie. Suntem invitaţi la analiza unor psihologii complexe, la descoperirea (ghicirea) unor biografii şi la descifrarea unui lung şir de caractere şi temperamente.



Personaje dominate de complexe şi personaje care îşi consumă rolul în aparenţă cu nepăsare. Fiziologia lor te nedumereşte, apoi te irită pentru ca în final să-ţi stârnească un hohot de râs declanşat de discrepanţa între grotescul afişat şi eleganţa simulată, teatral-forţată. În lipsa replicilor, expresivitatea se nuanţează, jucându-se cu diferitele registre ale comicului. Modul în care se succed secvenţele îţi lasă impresia unui regizor-păpuşar care de undeva de sus trage sforile şi manevrează paiaţele. Sunt doar ridicoli sau sunt de-a dreptul nişte cretini? Umorul lui Scola merge până la a desfiinţa verosimilul acestor fiinţe. Totuşi, ele nu sunt aruncate în absurd.

Să tot fie vreo opt ani de când am vizionat filmul. Mi-am amintit întâmplător de el şi cred că merită revăzut. Poftiţi la bal!

Era o dimineaţă rece de ianuarie. Ba nu, februarie (ce se mai schimbă şi lunile astea...) O cană roşie cu lapte şi cacao formată din înghiţituri mici. Şi eu, microbul, alcătuit din alţi microbi, potrivit unui studiu. A fost odată ca niciodată un microb adus pe pământ de o cometă. Când cometa a aterizat pe planetă mi se pare că s-a auzit un zbang, dar nu pot fi foarte sigură, au trecut mulţi ani de atunci. Cert este că am supravieţuit, alături de alţi microbi aduşi de comete şi împreună am devenit oameni, înmulţindu-ne considerabil. Să nu uitaţi de unde aţi plecat, cântau conştinţele şi memoriile legănându-se de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga. Sunteţi nişte microbi. Suntem nişte microbi. Aduşi pe spinarea cometelor. Microbi supravieţuitori.

Era o dimineaţă rece de februarie, cu lapte şi cacao. Sunt un microb sau am fost unul. Acum enşpe milioane de ani, dacă poţi să pricepi româneşte. Unde eşti, profesore descoperitor, să te iau puţin de guler şi să-ţi şoptesc pe voce de piept: stimabile, ai dreptate doar pe jumătate, unul dintre noi doi a venit călare pe cometă sub formă de microb. Celălalt ascunde un mare secret pe care s-ar putea să-l descoperi într-o dimineaţă rece de ianuarie. Ba nu, de februarie. Într-o dimineaţă indiferent de anotimp. Şi atunci vei face un straşnic foc de tabără în curtea cu gazon îngrijit (sigur dispui) în care vor dansa până la scrum notiţele şi concluziile tale bombastice. Va fi petrecerea Marelui Fâs. Sau nu va fi nimic şi atunci vei descoperi în continuare că.

Asta îmi aduce aminte că zilele trecute mă simţeam un punct. Se mai întâmplă. Aveam în minte imaginea hotărâtă a punctului ortografic care se mişcă în spaţiu, traversează strada, mănâncă şi face duş, gesticulează şi vrea mai mult. Un punct clar. Un punct ridicol şi multe altele în juru-i. Ca nişte purici, ca nişte ace de gămălie. Aşa se vede de sus. De la înălţimea gămăliilor noastre, lucrurile se transformă considerabil. Lumea e la fel de neînţeleasă, dar pentru că doar tu eşti în pielea ta, îţi acorzi mai mult credit, un amendament în plus, cel puţin. Iar apoi, ultimul nivel. Ascuns cu totul în tine, numărând bătăile inimii, sughiţurile şi aripile rupte ale fluturilor pe care singur i-ai învăţat să zboare, aşteptând, calculând, cu mâna dusă la frunte ca un bătrân cugetător de ocazie.

Un univers într-un punct. Nu e acesta un miracol? Spune-i comedie dar fă un efort şi priveşte dincolo de ea. Conştiinţa nimicniciei nu înseamnă să te cobori la nivelul celulei, ci să-ţi asumi destinul uman, cu fantasticele sale contradicţii şi confruntări. Sunt mic, sunt mare. Mă iubeşte, nu mă iubeşte. Pot, nu mai pot. Un punct, un univers.

De obicei aleg titlul la final. De data asta aproape că „s-a scris singur”, ca rod al unor gânduri (poate chiar fixaţii) din ultima vreme. Foamea cu F atotcuprinzător. Sau... foamea, printre altele, cum ar fi somnul, frigul, nedreptatea, nepăsarea.

Dacă fiecare cuvânt ar avea corespondent în figurile geometrice, foamea ar fi un cerc în geometria planului şi o sferă perfectă în geometria spaţiului. Îl rosteşti cu gura deschisă, cel puţin aşa s-a nimerit în limba română, insistând pe „oa” ca un copil nerăbdător, ca un bătrân fără speranţă. Un diftong care te duce cu gândul la acel scâncet al bebeluşului nemulţumit, poate din pricina scutecului murdar sau dornic numai de-o îmbrăţisare. Sau pur şi simplu înfometat.

Foamea. Un gol în stomac, intensificat de trecerea timpului, până ce secundele se transformă în minute şi minutele în ceasuri şi zilele în săptămâni. Un test al răbdării. O lecţie. Un sentiment al perfect logicului şi al absurdului deopotrivă, atunci când stomacul e suficient de plin încât să-ţi permită formulări coerente şi definiţii plastice. Un infern trăit clipă de clipă în orice colţ de lume. Foamea. Degradantă şi înălţătoare. Prea degradantă, mult prea. La început doar un şarpe care îţi dă târcoale. Cu fiecare apropiere îţi reinventariezi resursele. Atingerea lui îţi aduce senzaţia de greaţă şi leşin, iar când te trezeşti e deja în tine, un gol, un nod.

Foamea. Sursa umorului negru cinic din bancurile cu somalezi. Mai degrabă vom scoate în afara legii bancurile cu homosexuali, evrei, negri, niciodată pe cele cu somalezi, ei nu sunt aşa supărăcioşi. Foamea care ucide într-un soi de legitimă apărare. Periculoasă afirmaţie, instigăm la violenţă? Foamea care scoate oamenii în stradă cu sicrie şi cruci pe care sunt trecute numele semenilor lor mai înstăriţi, ale guvernelor şi ale politicilor aberante. Foamea care apropie cuţitul de os. Foamea într-o sapă de lemn, într-un chior devalorizat, într-o coadă la ulei vărsat, într-un porumbel alb penibil şi mincinos.

Foamea care îţi arată cât eşti de animal şi cât de lung e delirul până vei cădea definitiv. Foamea de a fi sărit peste un prânz. Şi foamea cu care te identifici în fiecare zi, pierzând noţiunea timpului, supravieţuind pe baza unui calendar aparte, cu liniuţe care bifează şi apoi se şterg de la sine, numărând crescător, descrescător, hiperbolic, pe sărite.
Foamea. Ceva personal.

Un cuţit imaginar lovind în imagini.
Ce frumoasă e zăpada asta care tot cade!
Cu încetinitorul.
Ca într-un film istoric în care cuţitele spintecă trupurile duşmanilor.
Şi ploaia spală sângele ca să nu te simţi vinovat că n-ai închis ochii la scenele sălbatice.
Sângele a intrat în pământ, viermii l-au băut, iarba a încolţit din nou.
Dar oamenii sunt mai bătrâni cu o jumătate de viaţă.
Ce repede le-au crescut bărbile, ce repede le-au căzut dinţii, ce frumoasă e zăpada asta care tot cade.
Gheişa tace.

Adevărul care îi eliberează pe oameni este, pentru cei mai mulţi dintre ei, acel adevăr pe care preferă să nu-l audă. (Herbert Agar)

David P. Celani. Plecarea de acasă. O carte pe care ar trebui s-o citim cu toţii. E un tratat psihologic care nu face abuz de termeni de specialitate şi abundă în exemplificări ale cazurilor prezentate. O carte despre ei-părinţii, noi-copiii, noi-părinţii, ei-copiii. Un lanţ în care se întâmplă să fie sudate greşeli mai mici sau mai mari, greşeli iremediabile şi impardonabile şi odată cu ele, noi, veniţi pe lume într-un context imposibil de conştientizat în anii de formare a personalităţii. Terapeutul însuşi se vede pus în faţa unor cazuri greu de soluţionat, fiind tentat de câteva ori să renunţe.

Dă-mi un copil să-l cresc în primii şapte ani de viaţă şi va fi al meu pentru totdeauna. Este o maximă iezuită, aleasă drept motto al primului din cele cinci capitole. Citiţi Plecarea de acasă oricât de fericiţi aţi fost în copilărie. Citiţi-o chiar dacă sunteţi absolut siguri că nu aţi fost abuzaţi de părinţi nici măcar o singură dată. Citiţi-o dacă vă înţelegeţi de minune cu ei şi dacă situaţia nu e tocmai pe roze sau a ajuns chiar într-un stadiu critic. Sau dacă aşa a fost dintotdeauna. Citiţi-o dacă vă simţiţi curajoşi, împliniţi în noua familie întemeiată sau dacă, dimpotrivă, simţiţi că ceva nu e în regulă şi n-o să fie vreodată, ceva imposibil de definit care îşi va găsi întotdeauna motivaţia în copilărie, chiar dacă e foarte greu să admiţi acest lucru, mai cu seamă când lucrurile au scăpat de sub control şi sunt bine ascunse undeva, în inconştient.

Terapia - un concept încă atât de străin de cultura noastră. E limpede că oricât am fi de citiţi, deschişi la minte şi dornici să nu repetăm greşelile părinţilor în educaţia copiilor noştri, nu vom putea avea succes în acest demers până nu vom conştientiza răul - în dozele sale diferite şi cu violenţa specifică unui caz sau altuia - care ni s-a făcut, conştientizarea aşa-numitului sine rănit.

Plecarea de acasă - o carte în faţa căreia se întâmplă să tresari şi mai mult ca sigur vei avea câteva tentative de răsfoire a amintirilor şi întoarcere în secvenţele trecutului. Vei activa flashuri, vei întâlni ziduri sau îţi vei proiecta tu însuţi unele, presimţind un joc destul de periculos dar atât de necesar, jocul serios de-a autocunoaşterea. Vei simţi tentaţia să te apropii şi te vei retrage speriat. Vei dori să faci încă un pas, apoi te vei răzgândi, simţind că aşa e mai precaut. De unul singur, chiar şi cu datele prezentate în studiu, e mai greu să te convingi de anumite aspecte care ţin de trăirile intime şi dureroase din copilărie. Dar orişicât, e un pas înainte spre cunoaştere şi acceptare, atât a ta, cât şi a celor alături de care ai trăit în prima familie.

Am găsit o dimineaţă în drum spre ceva nu foarte definit. Copacii ei erau mai îngheţaţi decât în ziua precedentă, dar suferinţa nu li se citea pe chip. Să ştii că nici nu suferă, mi-am imaginat. Fiecare pas scârţâie pe zăpadă şi nu ne oprim decât atunci când vom da de ceva mai cald. Aşa cum păsările fug în ţările calde, aşa cum câinele beteag se lipeşte de pământ atunci când soarele e darnic după o absenţă lungă. Frigul umezeşte genele şi o lacrimă încearcă să se strecoare. Nici nu s-ar cunoaşte. Dar ceva o trage înapoi şi ea, ascultătoare, face cale-ntoarsă, ca de-atâtea ori. Uite oamenii! Te amesteci printre ei, perechi de gene umezite care clipesc. Într-o zi eşti rege, în altă zi eşti osul care a rămas.

Acum cinci minute. Una bucată râs isteric din acela sănătos. În măsura în care un râs isteric poate fi sănătos. De oboseală, de prea mult frig, de prea multe inadecvări cu tot ce se întâmplă în jurul nostru. Şi doi bulgăraşi Raffaello care aşteptau pe masă. Nu ca în reclamă, unde totul este alb şi diafan şi pufos şi mătăsos, dar şi-au făcut efectul. Încă o zi care s-a încăpăţânat în afişarea ostentativă a laturii prozaice. I-a reuşit şi de data asta.

În plus, citesc o carte destul de proastă. Are ceva umor dar nu într-atât încât să o salveze. Şi totuşi, nu e cea mai proastă carte, au fost altele mult mai. E un fel de principiu, ca să zic aşa. Orice carte odată începută, trebuie citită până la sfârşit. Nu e pierdere de timp. Bineînţeles, am grijă să nu-mi cadă în mâini chiar orice titlu, există o preselecţie, o intuiţie, niscaiva cultură generală. Şi e un bun exerciţiu de răbdare. La sfârşit vei trage o concluzie pe cinste şi vei simţi că ai revenit la viaţă. Uite, de exemplu Neuromantul de William Gibson. A fost greu de tot, cu cyberspaţiu, cu roboţei, cu recuzită SF de mare clasă.

Afară e mai puţin frig decât frigul precedent, dar tot foarte frig se numeşte în limbajul interior al semnului de foc care mă defineşte din punct de vedere astrologic. Toată ziua mâini reci, picioare reci, nas rece, haine în care te mişti ca teleghidat. Vreau o zi cu 22 de grade fix şi cu oameni care nu-şi bagă p... la fiecare două minute. Şi cu turme de oi fericite că pot mânca din nou iarbă verde, nu resturile uscate ale unor plante care au trăit acum cinci luni.

Miezul nopţii şi-a făcut un obicei prost, vine prea repede. Mon e o chestie într-un calculator. Urmează, obligatoriu, contrazicerea (Mon nu e doar o chestie într-un calculator) şi gata. Mâine de la capăt în continuare.

Ce bine că avem culorile! Că le vedem, că le distingem, că le ştim citi codurile. Sau, mă rog, suntem numai ochi şi urechi atunci când cei ştiutori ni le explică. La fel ca atunci când erai mic şi atât de prins în jocul cu plastilina, că nici nu mai simţeai când îţi curg mucii din nas. Uite Ionel, zicea mama, cu plastilina galbenă vom face soarele, cu roşu vom face mămăruţele, apoi cu maro un câine aproximativ. Luminile roşii-albastre ale poliţiştilor caută un infractor, iar dacă e verde la semafor vom trece strada perpendicular pe maşina unui inconştient care nu foloseşte culorile adecvat, de data asta am scăpat, era cât pe-aci.

Movul era culoarea curvelor iar rozul era culoarea optimiştilor. Acum movul se numeşte direct violet şi e cu paranormalele. Bineînţeles, şi curvele pot fi uneori paranormale, dar cred că nimeni nu e scutit de mici atacuri din când în când. Iar rozul a fost îmbrăţişat de fetiţele de pe hai faiv cărora de ceva vreme li s-a oferit o mare şansă în viaţă: aceea de a avansa în ierarhia „comunicări - relaţii” făcându-şi cont pe-un tuităr, pe-un feisbuc, isterizându-se la fel de piţigăiat: M-am maturizat, fată, simţeam nevoia la o schimbare.

Verde que te quiero verde, cânta odată senor Garcia Lorca. Astăzi verde este apanajul mascaradei eco şi al celor care iubesc planeta cu voce de tenor. Verzi sunt extratereştri sau doar o parte din ei. Verde e rahatul din cozonac pe care îl preferai celui roşu şi celui galben, dar mai bine ar fi fost cu nucă sau stafide. Albastre erau cerul şi marea. Albastre sunt biletele la bingo, cele câştigătoare şi cele necâştigătoare. Aşa cum albe sunt miresele fecioare, dezvirginate şi chiar revirginate. Sau poate e doar o prejudecată a deştepţilor care semnează editoriale şi ţin cu orice preţ să expedieze subiecte ca acesta, generalizând de parcă le-ar şti pe toate, cu capacitatea lor de sinteză cu tot.

Culori politice, culori la modă, culori pentru terapie, culori pentru vopsitul părului, culori complementare, culori adunate la grămadă. Tirania culorilor. Culori prietenoase. Culori extravagante. Beţia culorilor. Coduri galbene, portocalii, roşii-bate-n-lemn! Flăcări de dragoste, olimpice, din nările balaurilor, flăcări de jurământ la Dansez pentru tine. Flăcări violete fără număr. Ar învinge până şi limitele cromatice ale unui televizor alb-negru. Şi totuşi, e frig de-ngheaţă apele. Pardon, de crapă pietrele.

foto by aubergene

Doar o noapte de ianuarie foarte rece. Încă una. Ochii se închid perechi-perechi, visând la şemineuri şi pahare de vin care se ciocnesc aproape insesizabil. Pentru tine, pentru noi! Visând la sobe care îşi rumegă voioase lemnele, dar şi un pic melancolice. Visând acoperişul pierdut al unei case pierdute în care acum locuiesc alţii. Şi nu e loc pentru toată lumea, nu. Fiecare cu familia lui, aşa cum scrie pe bucăţile de hârtie care uneori pot mişca munţii din loc.

Am luat Cântece de şemineu. Noul album al lui Alifantis. De ascultat într-o zi, la sfârşit de săptămână, când eşti gata să-ţi spui din nou: la naiba cu toate! Două felii cu dulceaţă de vişine, un pahar cu lapte şi liniştea inspirată până în străfundul plămânilor, de parcă asta ar fi fericirea.